O saga malaysiana care se întinde pe durata a patru generații.
La vârstă de 14 ani, Lakshami lasă în urmă copilăria petrecută printre arborii de mango din Ceylon pentru a se căsători cu un bărbat matur din Malaysia. Tânăra neștiutoare este nevoită să dea piept cu greutățile vieții; până la 19 ani are deja cinci copii, urmează ocupația japoneză, al Doilea Război Mondial, iar ea nu are alt scop decât să-și păstreze familia în siguranță. Scris din perspectiva mai multor personaje, romanul este cronică unei familii dintr-o lume prea puțin cunoscută nouă, unde exotismul și miticul se întrepătrund oferindu-ne o lectură plăcută și provocatoare.
Fragment din romanul:
“Război! Ce-o să însemne pentru familia mea? Pe chipul terorizat, acoperit de transpirație al unchiului meu am văzut toate acele răspunsuri oribile la întrebarea mea.
— O să ajungă, în curând aici! Trebuie să începem să ascundem orezul, toate lucrurile de valoare...
Am auzit că un tunet pe cer. Era doar un avion care trecuse la mică înălțime, dar unchiul se cutremură, și constată pe ton un rece, prevestitor:
— Sunt aici!
Drumurile erau blocate. Nu se putea călători. Eu și copiii eram nevoiți să rămânem.
Casă unchiului era frumoasă și aveam mereu mâncare bună la masă, dar mă știam musafirul nedorit al mătușii. Unchiul stătea puțin pe acasă, împărțindu-se între diverse întâlniri cu parteneri de afaceri care simțeau că vor avea pierderi importante. Vreme de două, săptămâni, mătușa își alimentase în tăcere ura misterioasă, față de mine. Necunoscând originea ostilității ei, eram vulnerabilă, dar într-o zi, când am intrat în bucătărie, am văzut-o aruncându-mi o privire și întorcându-mi spatele, remarcând cu glas tare spre una dintre slujnice:
— Unii pretind că vin pentru două zile, după care ajung să stea convenabil luni întregi!
Stăteam cu bagajele strânse și gata de plecare de când primisem anunțul că drumurile sunt blocate și nimeni nu poate pleca. Știa asta. Văzuse gențile împachetate. Nu luasem în calcul invazia japoneză. M-am hotărât s-o înfrunt.
Am mers spre ea și am întrebat-o încet:
— De ce mă urăști așa de mult?
— Pentru că, ai împrumutat bani de la soțul meu fără să plătești dobânda, șuieră ea cu răutate, apropiindu-și față umedă de a mea.
Se vărase în sufletul meu așa de aproape, că-i distingeam porii pe obraji, rasfrângerea nemulțumită a rotunjimii buzelor și-i adulmecam mirosul lăcomiei.
Luată prin surprindere, am deschis și închis simplu gură. Mi-am ferit privirea de la chipul ei comun, devenit grotesc sub imperiul furiei. Voiam să nu mai văd gură aceea de pradă, rujată cu un ciresiu supranatural și ochii turbați, machiați cu bleu-deschis că penele de pescăruș albastru. Am simțit cum mi se înfierbântă obrajii de parcă, m-ar fi prins furând una dintre piesele lor exorbitante, din casetele acelea încuiate.”
